Ultimele stiri

Fashion

1 iulie 2016

Efectele adverse ale medicamentelor


- Administrarea unui medicament în doze eficiente terapeutic determină, pe lângă efectul primar, pentru care a fost administrat medicamentul respectiv, o serie de efecte, denumite efecte secundare. Unele dintre aceste efecte secundare sunt benefice pentru pacient, potenţând chiar efectul primar.
- Alte efecte secundare prezintă, însă, un risc de intensitate mai mare sau mai mică pentru pacient, fiind denumite efecte adverse. Efectele adverse trebuie diferenţiate de efectele toxice ale unui medicament.

- Efectele toxice se produc numai prin supradozarea medicamentului.

- După mecanismul de producere, reacţiile adverse la medicamente pot fi clasificate astfel:
1. Efectele toxice cu simptome similare celor din supradozare
- Sunt efecte adverse caracterizate prin posibilitatea de a se produce la orice om, dacă doza este suficient de mare. Chimioterapicele antibacteriene aminoglicozidice pot produce surditate la toţi oamenii dar, pentru aceeaşi doză, surditatea se produce sau nu, în funcţie de sensibilitatea individuala.

2. Idiosincraziile 
- Aceste reacţii se produc la doze eficiente terapeutic dintr-un medicament, la pacienţii care prezintă anomalii genetice ale unor enzime ce intervin în metabolizarea medicamentului respectiv.
- Idiosincrazia se manifestă prin exagerarea sau diminuarea unor efecte cunoscute sau prin apariţia unor efecte noi, deosebite:
a) Efecte anormal de lungi ale medicamentului Succinilcholina este un curarizant, cu efect de foarte scurtă durată. Un număr foarte mic de bolnavi nu-şi revin din curarizare (adica din anestezie) decât după câteva ore.

b) Creşterea sensibilităţii la agenţii farmacologici Aceste anomalii au determinare genetică. Anomaliile eritrocitare pot determina anemie hemolitică in cazul administrarii de sulfonamide.

c) Apariţia unor efecte calitativ noi Există o anomalie a eritrocitelor ce consta într-un deficit de glucoză-6-fosfat-dehidrogenază (G6PD). La persoanele cu această anomalie, eritrocitului se lizează usor în contact cu medicamente ce nu provoacă hemoliză la omul normal: Acidul acetilsalicilic, Cloramfenicol.

d) Distribuţia anormală a agenţilor farmacologici Un exemplu îl constituie anomaliile în capacitatea proteinelor plasmatice de a transporta hormonii tiroidieni (alfa-globulina) sau ceruloplasmina.

3. Reacţiile imunologice la medicamente
- În cazul acestor reacţii nu există relaţia doză-răspuns. Medicamentele pot ″activa″ sistemul imun (SI) pe căi nedorite, reacţiile determinate reprezentând un tip aparte de reacţii adverse la medicamente.
- Reacţiile adverse la medicamente, mediate prin procese imune, pot avea mecanisme diferite:

3.1. Reacţiile imunologice ″acute″, imediate (alergiile), mediate de IgE, includ: anafilaxia, urticaria şi angioedemul. Substanţele care pot determina acest tip de reacţie sunt reprezentate de: chimioterapice antibacteriene, hormoni (Insulina), barbiturice, compuşi cu arsen, cu mercur, cu iod, cu brom.

3.2. Reacţii imunologice complement-dependente, care implică participarea unor anticorpi de tipul IgG sau IgM. Sindroame autoimmune ce pot aparea: - lupus eritematos sistemic (Hidralazina, Procainamida, beta- blocantele, D-penicilamina); - miastenie (D-penicilamina); - purpură trombocitopenică (Chinidina).

3.3. Reacţii la medicamente, exemplificate prin boala serului, care implică complexe immune conţinând IgG sau IgM şi vasculite multisistemice complement-dependente. Manifestările clinice ale bolii serului cuprind: erupţii cutanate urticariene, artralgii/artrite, limfadenopatii şi febră.

3.4. Reacţiile imunologice mediate celular apar în timpul administrării locale a medicamentelor (de exemplu, dermatitele de contact). Substanţele active care pot determina reacţii pseudoalergice sunt reprezentate de: substanţele de contrast iodate, antiinflamatoarele nesteroidiene, analgezicele opioide, unele anestezice locale.

4. Efecte adverse produse din cauza imaturităţii enzimatice a unor funcţii şi a unor structuri anatomice ale noului născut 
- La nou-născut există o serie de particularităţi importante, cum ar fi:
- carenţe enzimatice din cauza imaturităţii sistemelor biochimice;
- filtrarea glomerulară funcţionează la naştere cu un randament de numai 30-50%;
- deficit al mielinizării în substanţa albă cerebrală, etc. Deoarece bilirubina se elimina in cantitate scazuta prin caile biliare, apare icterul fiziologic. Administrarea de sulfonamide creste nivelul de bilirubina (care este toxica la nivel cerebral) si astfel apare icterul nuclear, care se poate solda cu moartea sugarului sau cu leziuni cerebrale irecuperabile.

5. Mutageneza
- Mutaţiile sunt modificări ale materialului genetic din celula animală, a căror urmare este modificarea constituţiei ereditare. Dacă modificarea genotipului este compatibilă cu supravieţuirea, ea se va transmite ereditar.
- Mutaţiile pot fi produse:
a) spontan, prin mecanisme necunoscute;
b) cu radiaţii ionizante;
c) cu agenţi chimici (mutageni).
- Mutaţiile sunt greu de observat la om, fiindcă nu îl afectează pe purtător şi se manifestă numai dacă acesta are descendenţi. Dacă mutaţiile au caracter recesiv, ele se pot manifesta peste generaţii.
- Între substanţele mutagene se pot enumera:
- alchilanţii şi antimetaboliţii folosiţi în terapia cancerului;
- nitriţii anorganici utilizaţi pentru conservarea cărnii;
- alcoolul etilic şi nicotina.

6. Carcinogeneza
- Este un proces multistadial şi de lungă durată, constând în transformarea unei celule normale în celulă malignă. Astfel, în cancerul indus chimic se deosebesc două faze:
6.1. Etapa de iniţiere a carcinogenezei reprezintă o modificare celulară ireversibilă, necesară, dar nu suficientă pentru a produce cancerul (unele substanţe, cum ar fi, uretanul, produc numai iniţierea). În această primă etapă se produce o alterare a genomului celular sub acţiunea unor factori genotoxici — factori cancerigeni.
6.2. Etapa de promovare a carcinogenezei este faza în care substanţele promotoare singure nu produc cancer, dar îl produc acolo unde iniţierea a fost efectuată în prealabil. In aceasta etapa actioneaza si factorii favorizanţi ai cancerogenezei.

- Factorii cancerigeni sunt reprezentaţi de: radiaţiile ionizante, unele virusuri, agenţii chimici (hidrocarburile, aminele aromatice, nitrosaminele, substanţele alchilante etc).
- Cancerul (neoplazia) este o proliferare celulară neîngrădită şi metastazantă, a unor celule somatice ce au suferit transformări maligne, proliferare ce nu mai poate fi controlată de mecanismele ce limitează creşterea şi diviziunea în ţesuturile diferenţiate.
- Un alt factor ce influenţează carcinogeneza îl reprezintă constituţia genetică: unele forme de cancer apar mai frecvent în anumite familii.

7. Teratogeneza 
- Teratogeneza reprezintă procesul care conduce la malformaţiile fătului, proces cauzat de teratogeni. Un teratogen este un agent care poate determina perturbarea dezvoltării embrionului sau fătului. Teratogenii pot conduce la întreruperea sarcinii sau pot cauza malformaţii congenitale.

- Denumirea de agent teratogen se foloseşte numai pentru acei agenţi chimici care produc defecte anatomice majore, cum ar fi: deschizături palatale, focomielie, anencefalie, etc.

- Factorii care produc defecte minore structurale sau funcţionale sunt denumiţi agenţi dismorfogeni. Agenţii dismorfogeni/ teratogeni chimici sunt reprezentaţi de: citostatice, hormonii sexuali, Talidomida, barbituricele, Fenitoin, Vitamina D (în exces), alcoolul, Acidul acetilsalicilic, preparatele de fier, corticosteroizii, tetraciclinele, contraceptivele în primele săptămâni de sarcină, vitamina A.

- Agenţii teratogeni includ şi agenţi infectioşi (virusul rubeolei, varicelei, herpesului, sifilis), agenţi fizici (agenţi ionizanţi), factori ce privesc starea de sănătate a mamei (diabetul), agenţi chimici (compuşi organici ai mercurului, erbicide, solvenţi industriali).

8. Efectele secundare în timpul tratamentului infecţiilor 
- Din microorganismele omorâte prin administrarea de chimioterapice antiinfecţioase se eliberează toxine ce produc efecte septice, care se încadrează în reacţia Herxheimer. De aceea, atunci când este de aşteptat o reacţie Herxheimer intensă, terapia trebuie începută cu doze mici (de exemplu, doze mici de Cloramfenicol în febra tifoidă, doze mici de Penicilina G în sifilis, doze mici de tuberculostatice în TBC).

9. Obişnuinţa, dependenţa, adicţia la medicamente
- Obişnuinţa la un medicament este o scădere a reactivităţii după administrarea repetată a medicamentului respectiv, pentru menţinerea constantă a efectului fiind necesară creşterea progresivă a dozei.
- Cauzele obişnuinţei pot fi:
• modificare în farmacocinetica medicamentului (de exemplu, o metabolizare mai rapidă);
• scăderea numărului de receptori sau trecerea lor dintr-o formă în activă într-una inactivă (de exemplu, scăderea numărului de receptori la Insulină în hiperinsulinemie);

- Tahifilaxia este o obişnuinţă ce se instalează rapid. Nu poate fi înlăturată prin creşterea dozei. Dependenţa. O serie de substanţe, inhibitoare sau excitatoare ale SNC, pot îndepărta stări psihice neplăcute, pot provoca o senzaţie de bună stare psihică şi fizică sau creşterea acestei senzaţii, dacă ea există în prealabil, până la atingerea stării de euforie. Fenomenul se poate produce atât la oameni bolnavi, cât şi la oameni sănătoşi.
- Euforia este o stare subiectivă plăcută, în care individul se simte satisfăcut sub aspect fizic şi psihic, de propria sa persoană şi deplin satisfăcut de tot ceea ce îl înconjoară.

- Dependenţa psihică se caracterizează prin:
a) senzaţia unei cerinţe de a consuma produsul respectiv, pentru a obţine o stare de bună dispoziţie;
b) tendinţa de a creşte doza consumată este limitată sau absentă;
c) dependenţa psihică nu este însoţită de o dependenţă fizică;
d) efectele nocive (pot fi comise acte antisociale). Dependenţele psihice cele mai frecvent întâlnite sunt la tutun, cafea sau alte băuturi care conţin cafeină.

- Dependenţa fizică este o stare de intoxicaţie cronică sau periodică, consecinţă a utilizării unui agent farmacologic euforizant.
- Printre caracteristici se pot enumera:
a) o nevoie irezistibilă (compulsivă) de a lua continuu agentul farmacologic, pentru procurarea căruia dependentul utilizează orice mijloace;
b) o tendinţă de creştere a dozei;
c) existenţa dependenţei psihice, instalată în prealabil, precum şi a dependenţei fizice; oprirea sau scăderea bruscă a consumului euforizantului respectiv poate provoca moartea dependentului;
d) efectele dependenţei sunt nocive nu numai pentru dependent, ci şi pe plan social.

- Prezenţa simultană a dependenţei fizice şi a celei psihice se numeşte adicţie.
- Oprirea bruscă a consumului substanţei care a determinat adicţia, produce reacţii somatic care se încadrează în sindromul de abstinenţă, ce diferă în funcţie de substanţa implicată şi, uneori, poate provoca moartea dependentului. Alcoolul etilic provoacă cele mai frecvente adicţii. Alte substanţe cu acţiune asupra SNC, care pot provoca adicţie, sunt: eterul, barbituricele, cloralhidratul, opiaceele.

10. Toleranţa locală a medicamentelor 
- 10.1. La administrarea parenterală a medicamentelor
- Deoarece administrarea intramusculară este uneori dureroasă, şi poate duce la apariţia unor complicaţii, cum ar fi, necroza sau abcesele sterile, pentru unele medicamente se prefera administrarea intravenoasă.
- Aceasta are multe avantaje, dar există şi riscuri, cele mai grave efecte adverse locale fiind flebitele si tromboflebitele (de exemplu, la administrarea clorurii de calciu).
-  O altă complicaţie a cateterismului este embolia gazoasă, ca urmare a injectării intravenoase a unei mici cantităţi de aer. Cateterul venos central este modul de supravieţuire a pacienţilor care necesită o nutriţie parenterală pe termen lung, iar infecţiile acestuia, celulita şi flebita supurativă reprezintă cauze des întâlnite de spitalizare şi morbiditate.

- Soluţiile uleioase nu sunt niciodată complet resorbite, reacţiile de corp străin determinate, ducând la închistarea unei proporţii variabile din produsul injectat, cu formarea unor noduli, ce se menţin pentru tot restul vieţii.
- Numeroase flegmoane apar după injecţiile cu substanţe puternic vasoconstrictoare (adrenalina) sau cu soluţii uleioase. În flegmonul post-injecţional, cauza principală e reprezentată de nerespectarea regulilor de asepsie si antisepsie. Sindromul Nicolau, numit de asemenea şi “embolica cutis medicamentosa”, este caracterizat de dermatita bine circumscrisă şi necroză aseptică după injecţie intramusculară.

10.2. La administrarea sistemică a medicamentelor 
- Administrarea orală a medicamentelor este de preferat pentru antiinflamatoarele folosite în tratamentul durerii uşoare şi moderate. Poate să apară sângerare gastrointestinală, atât datorită substanţelor, cât, mai ales datorită combinării acestora cu alcoolul.
- Având în vedere lezarea gastrică produsă de acidul acetilsalicilic prin acţiune la nivelul mucoasei, acidul acetilsalicilic tamponat este de preferat celui netamponat, pentru a evita microhemoragiile locale. Ibuprofen, naproxen şi diclofenac sunt antiinflamatoare nesteroidiene (AINS), care afecteaza mucoasa gastrica.
10.3. La administrarea externă a medicamentelor
- Pentru numeroase antiinflamatoare indicate în durerile musculare şi articulare se prefera administrarea locală, percutan. Toleranţa locală scăzută, poate determina, în cazul medicamentelor administrate extern (pe tegumente sau mucoase) apariţia fenomenelor iritative locale (de exemplu: iritarea cutanată sau iritarea mucoaselor bucală, conjunctivală, nazală, rectală, vaginală).
- O serie de unguente (cu chimioterapice antibacteriene, glucocorticosteroizi), aplicate topic pe tegumente sau mucoase, pot determina, în special după administrare cronică, modificarea florei bacteriene şi suprainfecţia cu oportunişti care de obicei sunt greu de tratat.

Daca ti-a placut articolul, trimite-l mai departe pe Facebook

Trimiteți un comentariu

Ti-a placut acest articol? Lasa un comentariu.

 
© 2010-2016 Nursing Info: Ghidul asistentului medical. Stefanel Bulea - Published By Gooyaabi Templates